Introspectie

Vineri, 25.01.2013, ora 22:38
Nu stiu de ce am simtit nevoia sa datez postarea asta. Ciudat. Intotdeauna am zis ca sursa nefericirii mele e gandirea. Ganditul excesiv. Acum am convingerea ca asa e. Sufar ca un caine lasat in strada in conditii meteo vitrege. Zic ca-i inspirata comparatia avand in vedere ca si-asa nu-i tocmai placut afara. Sufar si parca-mi place, parca simt niste furnicaturi la gandul ca pot sa-mi plang de mila si sa-mi dramatizez situatia intr-o maniera dusa la extrem. Ceva e gresit cu mine, ceva e-n neregula. Cat de normal e sa reduci totul la propria-ti persoana? Cum te poate afecta gandirea asta bolnavicioasa? Va spun eu: grav! Te marcheaza in asa hal incat nu mai vezi nimic din ce e langa tine si privesti catre orizonturi pe care nu le poti cuprinde cu privirea, iti cultivi vise absurde, iti setezi tinte imposibil de atins, marchezi zona din jurul tau cu rosu (sau cu ce culoare preferi) si nu lasi pe nimeni sa intre-n cercul trasat bazandu-te pe criterii stupide, te transformi in propria victima, jucandu-te de-a "eu sunt buricul pamantului" intr-o varianta updatata. Si uiti. Uiti de ce esti aici, uiti ce trebuie sa faci, uiti cu desavarsire ce-ti doresti si continui jocul amintit. O vreme iti place, apoi incerci sa schimbi regulile jocului de teama sa nu devina plictisitor din moment ce joci de unul singur. Si culmea e ca te enervezi cand realizezi ca esti pe punctul de-a pierde partida cu tine. 
Am deviat de la ce aveam in minte, m-am pierdut in epitete metaforizate, mi se intampla mereu.
Revin cu o intrebare. Ati avut vreodata senzatia ca, in clipa prezenta, nu conteaza NIMIC? Ca puteti muri linistiti, ca se poate intampla ORICE, fara ca macar sa clipiti? Asta e senzatia mea ACUM. Nu-mi dau seama daca e de la oboseala sau de la boala asta de care sufar si care se numeste prostie, sora cu nebunia. Am fost plamadita dintr-un aluat care nu creste. Aluatul ala din care niciodata n-o sa-ti iasa cozonacul pufos. Nu incerc sa-mi analizez defectele, imi dau seama ca le am pe toate, ba s-ar putea sa-mi iasa-n plus la o socoteala mai amanuntita. Sunt atat de plina de mine, incat nu mai incape altcineva in sufletu-mi si-n inima. Si, ca o ironie, mi s-a dat o inima mare si-un suflet pe masura, mi s-a dat cat nu pot duce. Ma vad intr-o lumina atat de buna si favorabila, incat ceilalti palesc in fata-mi. Asa am ajuns sa pierd oameni dragi. Fie i-am alungat de langa mine, fie au plecat de bunavoie realizand ca e spre binele lor sa se indeparteze. Si mi-am plans in pumni de fiecare data, cu fiecare legatura pierduta, de parca mi-ar fi murit cineva drag. Asa cum poate au plans cei pe care i-am pus pe fuga fara voia lor. Viata asta facuta din extreme imi place si nu-mi place. De ce trebuie sa existe in toate opusul a ceva? De ce nu poate fi ceva si atat? 
Imi amintesc de scrierile de cand aveam doar treispe-paispe ani. Daca le-as reciti, m-as cutremura. Inca din acea perioada intrezaream viitorul in ceata, totul se rezuma la umbre, negare si intuneric. Posibil ca de atunci sa ma invart in bezna, fara sa gasesc intrerupatorul care m-ar scoate la lumina. Lumina, ce frumos suna! La cate ma duce cu gandul... 
Ori sufar de tulburare bipolara, ori am personalitate multipla, ori sunt tipul geniului sortit esecului. Cu toata modestia care ma caracterizeaza, inclin catre ultima varianta. 

Sunt curioasa ce urmeaza, ce-aduce ziua de maine, incotro ma vor purta cararile astea intortocheate, cate decizii proaste voi mai lua, cati oameni dragi voi mai pierde, cat o sa mai suspin, cand o sa ma vindec de pesimism, cum voi iesi din cercul asta stramt care ma sufoca, in ce fel o sa se termine jocul. Trebuie sa invat. Sa invat sa ma accept asa cum sunt, ca sa-i pot accepta pe ceilalti. Sa contientizez ca nu am mult timp, pana nu e prea tarziu. Sa iau lucrurile asa cum sunt. Sa gandesc mai putin, sa nu-mi complic existenta, sa nu alung oamenii. Sa zabovesc asupra lucrurilor astora suficient cat sa pot sa-mi spun cu convingere: maine e o noua zi, o s-o traiesti si-o sa te bucuri de toate rahaturile minunate pe care ti le va aduce, maine o sa inveti tot ce n-ai fost in stare sa-ntelegi vreme de mai bine de un sfert de veac. 

Cand iubirea pleaca

Cand iubirea pentru el dispare, creste, treptat, iubirea pentru ea. Si-atunci se transforma intr-un Narcis de natura feminina care nu mai are nimic de oferit, o fiinta fada, ce nu se poate bucura nici macar de iubirea ce si-o poarta siesi. Isi transforma iubirea in ura, iar toate frustrarile ce decurg de aici vor fi varsate asupra celor dragi, celor ce-i sunt aproape pentru ca e mai la indemana asa. Va plange si-si va varsa amarul doar ei, dar ce folos? Raul e facut. Nu mai poate schimba ce simte. Iubirea a dominat-o si i-a sorbit si ultima picatura de seva, a golit-o de tot ce era mai frumos. N-a vrut sa se termine asa, dar nu-i dupa placul ei. 

Ramane, seara tarziu, sa asculte asta pana la epuizare: 
 

Schimbare

Gasea adesea raspunsuri simple la intrebari complicate si invers. E adevarat ca esti cu atat mai fericit, cu cat stii mai putine. Dar unde ar mai fi sensul vietii, daca nu in cautare?! Sa nu vrei sa stii mai mult, sa faci mai multe sau sa afli lucruri noi, i se parea un mod simplist de a-ti duce viata. Un trai monoton, lipsit de griji, de framantari nu te face decat un om pe masura. O existenta deloc complicata, nu te face decat un simplu trecator prin viata, o fiinta anosta.

Isi ducea zilele fara sa-i pese de ziua de maine, fara sa se gandeasca prea mult la viitor. Isi facuse vise pe care era constienta ca nu le putera materializa. Cel putin in asta lume. Si-atunci n-avea planuri. Mai curand se complacea sa traiasca in trecut, decat sa se preocupe pentru viitor. Clipa prezenta era uneori o binecuvantare pentru ea. Facand ce-i placea, nu se mai gandea la nimic. Isi bucura sufletul cu lucruri marunte si-asta o multumea. Daca-si lasa gandurile sa alunece catre zilele ce veneau, o cuprindea brusc tristetea. Neimplinirea, dezamagirea, nemultumirea erau doar cateva dintre starile ce-i erau familiare. Si odata simtite, nu o paraseau prea curand. Nu-i dadeau pace. N-avea liniste. Bucuria clipei prezente tinea atat de putin, in comparatie cu grijile pentru viitor..

Regasindu-si linistea, era alt om. Avea tendinta de a se regasi la extreme. Omul extremelor. Poate ca din aceasta cauza vedea totul in alb sau negru. Niciodata gri.

Firea sensibila, caracterul slab de inger, starile de labilitate o facusera sa-i scada si mai mult increderea in sine. Stia prea bine ca pesimismul ce-o stapanea nu-i era benefic, era constienta de raul pe care si-l facea singura, insa nepuntincioasa sa schimbe ceva. 

Asa se hotarase, ironic, "fata care nu spune niciodata nu", sa faca mici schimbari in viata ei. Cei din jurul ei habar n-aveau cate din viata ei incepeau cu "nu". Se hotarase sa spuna mai des "da". Vroia sa uite negatiile, sa nu mai incropeasca ganduri negative. Nu i-ar fi fost atat de greu, dar stia ca mai incercase asta si esuase. Perioadele de optimism nu tineau mult. Plecau la fel de rapid pe cat veneau. Se saturase sa se planga siesi si se simtea depasita de greutatea apasarilor. 

O suparau doar nimicurile si ajunsese sa-si umple inima de venin, pentru lucruri carora n-ar fi trebuit sa le dea importanta. 

 

Propunandu-si sa zica "da" mai des decat si-ar fi imaginat vreodata, vroia sa vada urmarile. De-i va fi bine ori de-i va fi potrivnica aceasta hotarare. Avea sa devina "yes woman". Si asta pentru ea, nu pentru cei din jurul ei. Pentru ca nu-i mai pasa atat de mult de ceea ce credeau altii. Ajunsese sa se detaseze de asta, sa devina usor egoista. Ea, cea care ii punea pe ceilalti inainte intotdeauna. 

Sper sa-i fie bine, sa nu ajunga la extrema cealalta. Sa nu se schimbe in rau si sa descopere mentinerea pe linia de plutire. Sa-si gaseasca armonia sufletului si aceasta sa n-o paraseasca prea curand. 

Nu stiu cand voi reveni.

Cel mai probabil cand voi simti nevoia...

Acas'

Acasa e unde-ti sunt pijamalele, deodorantul si periuta de dinti. Acasa e unde te intorci cu un taxi la 2 noaptea dupa o indelunga discutie cu iubitul, care n-a avut niciun rezultat. Acasa e unde poti dormi somnul dulce. Unde te odihnesti cel mai bine. Acasa e unde-ti bei cafeaua cum iti place. Unde te trezesti la ce ora vrei si-ti faci programul dupa bunul plac. Acasa e unde vrei sa ajungi cand nu te simti ca "acasa", cand vrei liniste, relaxare, confort. Acasa e unde te intorci de fiecare data, indiferent de ora sau vreme. 

Si parca nicaieri nu e asa al naibii de bine ca acasa...

Bilet de adio

Daca as vorbi cu inima, as unelti sunete nerostite. Daca as scrie cu sufletul, as scrijeli cuvinte dureroase. Daca as simti cu mintea, as fi un amalgam de ganduri incurcate. 

As renunta la ele, pe rand. Doar asa, sa vad cum mi-ar fi viata fara inima. Fara suflet. Fara minte. Poate mai fericita. Poate nu. Poate doar altfel. Spun un timid "adio" celei ce obisnuiam sa fiu. Si-un "bun venit" celei ce-as vrea sa-mi ia locul. Imi iau inima-n dinti, mintea-n buzunar si sufletu-n mana si pornesc la drum. E anevoios, dar si eu mi-s indaratnica. Sa vedem care are castig de cauza. Si-apoi mai stam de vorba... 

Aveam nevoie de-un imbold. Si l-am gasit: Invisible (for the last time) 

Pe foarte curand!

Poveste fara de sfarsit

Am inteles. Am inteles ca sufletul se vindeca numai cu iubire. Ca orice ai face, oricum ai incerca, oricat ai avea, nimic nu-i de ajuns si totu-ti prisoseste. Nimic nu tine loc de iubire. Si nu exista antidot la suferinta din dragoste. Nimic nu suplineste lipsa iubirii adevarate. Nici sanul familiei, nici prietenii care-ti sar in ajutor (de parca ai fi neajutorat), nici micile placeri care te faceau sa iesi din cotidian. Toate sunt false refugii. Vorbele de duh, sfaturile sau compatimirile ce-ti sunt adresate nu fac decat sa te manie si mai mult. Asemeni vantului care sa face ploaia de vara sa para manioasa, angrenandu-i picaturile cu rafale de praf si facand-o sa-si piarda ritmul linistit. Te inversunezi si crezi cu incapatanare ca doar dragostea te poate lecui, te poate salva. Te salveaza de tine, de cel care ai putea deveni fara iubire. De epava care esti pe cale sa devii, de omul demn de mila si compasiune in care urmeaza sa te transformi. Frica de a ramane singur iti incolteste imediat in minte si in momentul acela iti iei adio de la tihna de pana odinioara. Cu fiecare zi iti faci mai multe reprosuri, ori cauti sa-i invinuiesti pe altii. E cat se poate de sigur ca universul comploteaza impotriva ta. Si nu e drept. Si te framanti, si-ti faci griji, si-o iei de la capat...cu tine...cu ceilalti...cu viata... Iti propui la un moment dat, dupa indelungi reprosuri, dupa suspine si smiorcaieli, sa faci o schimbare. Sa incerci sa te bucuri mai mult de viata, de timp, de fiecare anotimp, de fiece zi. E frumos. Si ar fi pacat sa suferi o viata intreaga. Iti iese un timp. Iti revii si parca viata nu mai e atat de inversunata impotriva-ti. Zambesti si-ti spui ca totul va fi bine. Asta o scurta perioada. Apoi revin sentimentele mai putin bune... Nu-ti doresti decat iubire si nu o poti avea. Cu cat iti doresti asta mai cu ardoare, cu atat parca ea fuge de tine. Si o vezi la altii care se bucura de ea. Atunci intervine invidia. O vezi si la cei care o au si nu stiu sa o aprecieze. Atunci intervine mahnirea. Si o vezi in fiecare moment al zilei, la fiecare colt de strada, in fiece persoana care trece pe langa tine. O vezi in florile de mai, o vezi in zborul pasarilor, o vezi in tot ce misca-n lumea asta. Numai in tine nu. Si e un gol imens ce porneste din stomac si urca la creier, intunecandu-l. Golul ce trebuia umplut de "fluturasi". 
Ia-ti gandul de la iubire si mergi mai departe pe drumul inceput. Nu sta pe loc si nu apuca pe carari nebatatorite. Nu-ti ingreuna situatia mai mult decat este deja. Nu-ti chinui sufletul deja schingiuit de lipsa iubirii. Fa curat in mintea-ti si in sufletu-ti, pentru ca atunci cand iubirea va fi pregatita sa intre nestingherita. Las-o sa vina cand stie ea, caci cu siguranta nu a gresit drumul. Asteapta sa-i favorizezi aparitia. Fii bun si da-ti voie sa fii fericit. Nu-ti incatusa sufletul, de teama. Iubirea nu cunoaste aceste stari. Iubirea nu e vecina cu teama, cu mahnirea, cu rautatea, cu egoismul. Lasa ieri pentru azi si nu te gandi la maine. Fii tu, acum... Iubirea te vrea natural, nu prefacut, nu asa cum crezi tu ca te vrea.

Aduna-ma in brate, IUBIRE!
 http://www.youtube.com/watch?v=-dHVYBwFins&feature=related

Si lasa-ma sa vad prin ochii tai de catifea. 

http://www.youtube.com/watch?v=ckTr6WQB8Ys 

Acum stiu. Iubirea nu e oarba. Ea are ochi de catifea. Are ochii tai.

Dezamagire

E cumplit sa astepti ca telefonul sa sune si sa nu auzi decat linistea, tot mai apasatoare cu fiecare secunda care trece. Ziua asta nu era altceva decat o rascruce de drumuri, o alegere, o renuntare. N-a fost sa fie asa. Sau poate asa a trebuit sa fie. Cert e ca nu am auzit soneria telefonului, oricat de mult mi-as fi dorit. Poate va suna maine. Sau nu. Poate ca n-ar trebui sa mai sper la nimic. Oricum viata ne duce acolo unde vrea ea. Un om mi-ar fi putut schimba viata azi si n-a facut-o. Se poate sa mi-o fi schimbat in rau. Atunci ar trebui sa ma bucur? Nu pot. Maine o iau de la capat. Si cica alegerile ne marcheaza viata si ele ne definesc pe pacursul intregii existente. Sa fie asa? Nu e. O formulare corecta ar suna mai degraba asa: "Oamenii si faptele cu care interactionam ne schimba viata". A mea ramane deocamdata la fel, neschimbata. Cel putin pana data viitoare. Care data viitoare? Care va fi sa fie, care se va ivi. Asa ca trag aer in piept si merg mai departe, incotro ma va indrepta hazardul. Inca o dezamagire trecuta pe lista, inca un sut in fund, inca un pas pe loc. N-am sa-mi mai fac sperante cu atata usurinta, n-am sa mai cred ca tot ce zboara se mananca, n-am sa ma mai bucur inainte de vreme. Prostii. De maine o iau de la capat. De fapt, de astazi, din acest moment. Maine dimineata, cand ma voi trezi, imi voi imbata simturile cu acelasi gust amar al cafelei pe care o beau cu placere. Cafeaua mea buna si dulce si cu lapte. Ma intreb adesea ce-i in capul meu si de ce ma mint singura, crezand ca-mi fac un bine. Nu-i mint insa pe altii si asta, culmea, e in defavoarea mea de fiecare data. La fel s-a intamplat si acum. Sunt un om incapabil sa-si stapaneasca emotiile, trairile, sentimentele. Si de-aici mi se trag multe. Doamne, sunt atat de slaba de inger, incat mi-e mila de mine uneori. O singura data in viata am fost tare cum nu credeam ca pot fi. Acela a fost momentul marcant al vietii mele. Si spun si cred ca atunci m-am nascut a doua oara. Trebuia sa fie altfel a doua oara, sa se schimbe ceva in bine, sa existe o diferenta semnificativa, ceva... Dar nu. A fost o lectie de viata si nimic mai mult. Am vazut moartea cu ochii ca sa ma pot intoarce la viata aceeasi, doar ca putin mai speriata. In rest, la fel. S-au scurs aproape 5 ani de atunci. 5 ani in zadar. Cum sa nu fie dezamagitor? Cum sa scape o pesimista convinsa de gandurile ce nu-i dau pace? Prefer sa nu dau pagini inapoi din jurnalul proprie-mi vieti (dar asta fac!). Cum nu ma pot gandi la viitor, traiesc in trecut. Asta nu-mi aduce beneficii si nici multumiri si nici liniste. Nu atunci cand anii bat amenintator la usa. Am imbatranit si n-am facut-o frumos, ci obosind sa ma lupt cu mine, cu persoana cu deficit de incredere, de optimism, de veselie. Stiu ca voi mania pe multi spunand asta, dar asa ma simt. Copilul din mine se stinge, iar adultul parca n-ar fi existat vreodata. 

Astept ziua de maine, mereu o astept. Alerg prin viata. Fug de mine. Si-mi sorb cafeaua linistita. E bine ca am timp de-o cafea, timp de mine, timp sa reflectez, timp sa scriu aici...

A inceput o noua saptamana.

Ramas bun, pana data viitoare!