Dezamagire

E cumplit sa astepti ca telefonul sa sune si sa nu auzi decat linistea, tot mai apasatoare cu fiecare secunda care trece. Ziua asta nu era altceva decat o rascruce de drumuri, o alegere, o renuntare. N-a fost sa fie asa. Sau poate asa a trebuit sa fie. Cert e ca nu am auzit soneria telefonului, oricat de mult mi-as fi dorit. Poate va suna maine. Sau nu. Poate ca n-ar trebui sa mai sper la nimic. Oricum viata ne duce acolo unde vrea ea. Un om mi-ar fi putut schimba viata azi si n-a facut-o. Se poate sa mi-o fi schimbat in rau. Atunci ar trebui sa ma bucur? Nu pot. Maine o iau de la capat. Si cica alegerile ne marcheaza viata si ele ne definesc pe pacursul intregii existente. Sa fie asa? Nu e. O formulare corecta ar suna mai degraba asa: "Oamenii si faptele cu care interactionam ne schimba viata". A mea ramane deocamdata la fel, neschimbata. Cel putin pana data viitoare. Care data viitoare? Care va fi sa fie, care se va ivi. Asa ca trag aer in piept si merg mai departe, incotro ma va indrepta hazardul. Inca o dezamagire trecuta pe lista, inca un sut in fund, inca un pas pe loc. N-am sa-mi mai fac sperante cu atata usurinta, n-am sa mai cred ca tot ce zboara se mananca, n-am sa ma mai bucur inainte de vreme. Prostii. De maine o iau de la capat. De fapt, de astazi, din acest moment. Maine dimineata, cand ma voi trezi, imi voi imbata simturile cu acelasi gust amar al cafelei pe care o beau cu placere. Cafeaua mea buna si dulce si cu lapte. Ma intreb adesea ce-i in capul meu si de ce ma mint singura, crezand ca-mi fac un bine. Nu-i mint insa pe altii si asta, culmea, e in defavoarea mea de fiecare data. La fel s-a intamplat si acum. Sunt un om incapabil sa-si stapaneasca emotiile, trairile, sentimentele. Si de-aici mi se trag multe. Doamne, sunt atat de slaba de inger, incat mi-e mila de mine uneori. O singura data in viata am fost tare cum nu credeam ca pot fi. Acela a fost momentul marcant al vietii mele. Si spun si cred ca atunci m-am nascut a doua oara. Trebuia sa fie altfel a doua oara, sa se schimbe ceva in bine, sa existe o diferenta semnificativa, ceva... Dar nu. A fost o lectie de viata si nimic mai mult. Am vazut moartea cu ochii ca sa ma pot intoarce la viata aceeasi, doar ca putin mai speriata. In rest, la fel. S-au scurs aproape 5 ani de atunci. 5 ani in zadar. Cum sa nu fie dezamagitor? Cum sa scape o pesimista convinsa de gandurile ce nu-i dau pace? Prefer sa nu dau pagini inapoi din jurnalul proprie-mi vieti (dar asta fac!). Cum nu ma pot gandi la viitor, traiesc in trecut. Asta nu-mi aduce beneficii si nici multumiri si nici liniste. Nu atunci cand anii bat amenintator la usa. Am imbatranit si n-am facut-o frumos, ci obosind sa ma lupt cu mine, cu persoana cu deficit de incredere, de optimism, de veselie. Stiu ca voi mania pe multi spunand asta, dar asa ma simt. Copilul din mine se stinge, iar adultul parca n-ar fi existat vreodata. 

Astept ziua de maine, mereu o astept. Alerg prin viata. Fug de mine. Si-mi sorb cafeaua linistita. E bine ca am timp de-o cafea, timp de mine, timp sa reflectez, timp sa scriu aici...

A inceput o noua saptamana.

Ramas bun, pana data viitoare!