Acas'

Acasa e unde-ti sunt pijamalele, deodorantul si periuta de dinti. Acasa e unde te intorci cu un taxi la 2 noaptea dupa o indelunga discutie cu iubitul, care n-a avut niciun rezultat. Acasa e unde poti dormi somnul dulce. Unde te odihnesti cel mai bine. Acasa e unde-ti bei cafeaua cum iti place. Unde te trezesti la ce ora vrei si-ti faci programul dupa bunul plac. Acasa e unde vrei sa ajungi cand nu te simti ca "acasa", cand vrei liniste, relaxare, confort. Acasa e unde te intorci de fiecare data, indiferent de ora sau vreme. 

Si parca nicaieri nu e asa al naibii de bine ca acasa...

Bilet de adio

Daca as vorbi cu inima, as unelti sunete nerostite. Daca as scrie cu sufletul, as scrijeli cuvinte dureroase. Daca as simti cu mintea, as fi un amalgam de ganduri incurcate. 

As renunta la ele, pe rand. Doar asa, sa vad cum mi-ar fi viata fara inima. Fara suflet. Fara minte. Poate mai fericita. Poate nu. Poate doar altfel. Spun un timid "adio" celei ce obisnuiam sa fiu. Si-un "bun venit" celei ce-as vrea sa-mi ia locul. Imi iau inima-n dinti, mintea-n buzunar si sufletu-n mana si pornesc la drum. E anevoios, dar si eu mi-s indaratnica. Sa vedem care are castig de cauza. Si-apoi mai stam de vorba... 

Aveam nevoie de-un imbold. Si l-am gasit: Invisible (for the last time) 

Pe foarte curand!

Poveste fara de sfarsit

Am inteles. Am inteles ca sufletul se vindeca numai cu iubire. Ca orice ai face, oricum ai incerca, oricat ai avea, nimic nu-i de ajuns si totu-ti prisoseste. Nimic nu tine loc de iubire. Si nu exista antidot la suferinta din dragoste. Nimic nu suplineste lipsa iubirii adevarate. Nici sanul familiei, nici prietenii care-ti sar in ajutor (de parca ai fi neajutorat), nici micile placeri care te faceau sa iesi din cotidian. Toate sunt false refugii. Vorbele de duh, sfaturile sau compatimirile ce-ti sunt adresate nu fac decat sa te manie si mai mult. Asemeni vantului care sa face ploaia de vara sa para manioasa, angrenandu-i picaturile cu rafale de praf si facand-o sa-si piarda ritmul linistit. Te inversunezi si crezi cu incapatanare ca doar dragostea te poate lecui, te poate salva. Te salveaza de tine, de cel care ai putea deveni fara iubire. De epava care esti pe cale sa devii, de omul demn de mila si compasiune in care urmeaza sa te transformi. Frica de a ramane singur iti incolteste imediat in minte si in momentul acela iti iei adio de la tihna de pana odinioara. Cu fiecare zi iti faci mai multe reprosuri, ori cauti sa-i invinuiesti pe altii. E cat se poate de sigur ca universul comploteaza impotriva ta. Si nu e drept. Si te framanti, si-ti faci griji, si-o iei de la capat...cu tine...cu ceilalti...cu viata... Iti propui la un moment dat, dupa indelungi reprosuri, dupa suspine si smiorcaieli, sa faci o schimbare. Sa incerci sa te bucuri mai mult de viata, de timp, de fiecare anotimp, de fiece zi. E frumos. Si ar fi pacat sa suferi o viata intreaga. Iti iese un timp. Iti revii si parca viata nu mai e atat de inversunata impotriva-ti. Zambesti si-ti spui ca totul va fi bine. Asta o scurta perioada. Apoi revin sentimentele mai putin bune... Nu-ti doresti decat iubire si nu o poti avea. Cu cat iti doresti asta mai cu ardoare, cu atat parca ea fuge de tine. Si o vezi la altii care se bucura de ea. Atunci intervine invidia. O vezi si la cei care o au si nu stiu sa o aprecieze. Atunci intervine mahnirea. Si o vezi in fiecare moment al zilei, la fiecare colt de strada, in fiece persoana care trece pe langa tine. O vezi in florile de mai, o vezi in zborul pasarilor, o vezi in tot ce misca-n lumea asta. Numai in tine nu. Si e un gol imens ce porneste din stomac si urca la creier, intunecandu-l. Golul ce trebuia umplut de "fluturasi". 
Ia-ti gandul de la iubire si mergi mai departe pe drumul inceput. Nu sta pe loc si nu apuca pe carari nebatatorite. Nu-ti ingreuna situatia mai mult decat este deja. Nu-ti chinui sufletul deja schingiuit de lipsa iubirii. Fa curat in mintea-ti si in sufletu-ti, pentru ca atunci cand iubirea va fi pregatita sa intre nestingherita. Las-o sa vina cand stie ea, caci cu siguranta nu a gresit drumul. Asteapta sa-i favorizezi aparitia. Fii bun si da-ti voie sa fii fericit. Nu-ti incatusa sufletul, de teama. Iubirea nu cunoaste aceste stari. Iubirea nu e vecina cu teama, cu mahnirea, cu rautatea, cu egoismul. Lasa ieri pentru azi si nu te gandi la maine. Fii tu, acum... Iubirea te vrea natural, nu prefacut, nu asa cum crezi tu ca te vrea.

Aduna-ma in brate, IUBIRE!
 http://www.youtube.com/watch?v=-dHVYBwFins&feature=related

Si lasa-ma sa vad prin ochii tai de catifea. 

http://www.youtube.com/watch?v=ckTr6WQB8Ys 

Acum stiu. Iubirea nu e oarba. Ea are ochi de catifea. Are ochii tai.

Dezamagire

E cumplit sa astepti ca telefonul sa sune si sa nu auzi decat linistea, tot mai apasatoare cu fiecare secunda care trece. Ziua asta nu era altceva decat o rascruce de drumuri, o alegere, o renuntare. N-a fost sa fie asa. Sau poate asa a trebuit sa fie. Cert e ca nu am auzit soneria telefonului, oricat de mult mi-as fi dorit. Poate va suna maine. Sau nu. Poate ca n-ar trebui sa mai sper la nimic. Oricum viata ne duce acolo unde vrea ea. Un om mi-ar fi putut schimba viata azi si n-a facut-o. Se poate sa mi-o fi schimbat in rau. Atunci ar trebui sa ma bucur? Nu pot. Maine o iau de la capat. Si cica alegerile ne marcheaza viata si ele ne definesc pe pacursul intregii existente. Sa fie asa? Nu e. O formulare corecta ar suna mai degraba asa: "Oamenii si faptele cu care interactionam ne schimba viata". A mea ramane deocamdata la fel, neschimbata. Cel putin pana data viitoare. Care data viitoare? Care va fi sa fie, care se va ivi. Asa ca trag aer in piept si merg mai departe, incotro ma va indrepta hazardul. Inca o dezamagire trecuta pe lista, inca un sut in fund, inca un pas pe loc. N-am sa-mi mai fac sperante cu atata usurinta, n-am sa mai cred ca tot ce zboara se mananca, n-am sa ma mai bucur inainte de vreme. Prostii. De maine o iau de la capat. De fapt, de astazi, din acest moment. Maine dimineata, cand ma voi trezi, imi voi imbata simturile cu acelasi gust amar al cafelei pe care o beau cu placere. Cafeaua mea buna si dulce si cu lapte. Ma intreb adesea ce-i in capul meu si de ce ma mint singura, crezand ca-mi fac un bine. Nu-i mint insa pe altii si asta, culmea, e in defavoarea mea de fiecare data. La fel s-a intamplat si acum. Sunt un om incapabil sa-si stapaneasca emotiile, trairile, sentimentele. Si de-aici mi se trag multe. Doamne, sunt atat de slaba de inger, incat mi-e mila de mine uneori. O singura data in viata am fost tare cum nu credeam ca pot fi. Acela a fost momentul marcant al vietii mele. Si spun si cred ca atunci m-am nascut a doua oara. Trebuia sa fie altfel a doua oara, sa se schimbe ceva in bine, sa existe o diferenta semnificativa, ceva... Dar nu. A fost o lectie de viata si nimic mai mult. Am vazut moartea cu ochii ca sa ma pot intoarce la viata aceeasi, doar ca putin mai speriata. In rest, la fel. S-au scurs aproape 5 ani de atunci. 5 ani in zadar. Cum sa nu fie dezamagitor? Cum sa scape o pesimista convinsa de gandurile ce nu-i dau pace? Prefer sa nu dau pagini inapoi din jurnalul proprie-mi vieti (dar asta fac!). Cum nu ma pot gandi la viitor, traiesc in trecut. Asta nu-mi aduce beneficii si nici multumiri si nici liniste. Nu atunci cand anii bat amenintator la usa. Am imbatranit si n-am facut-o frumos, ci obosind sa ma lupt cu mine, cu persoana cu deficit de incredere, de optimism, de veselie. Stiu ca voi mania pe multi spunand asta, dar asa ma simt. Copilul din mine se stinge, iar adultul parca n-ar fi existat vreodata. 

Astept ziua de maine, mereu o astept. Alerg prin viata. Fug de mine. Si-mi sorb cafeaua linistita. E bine ca am timp de-o cafea, timp de mine, timp sa reflectez, timp sa scriu aici...

A inceput o noua saptamana.

Ramas bun, pana data viitoare!

Intrebari de pus pe ganduri

Poate ca uneori aflam mult prea tarziu raspunsuri la intrebari ce ne framanta intreaga existenta. E bine sa ne punem intrebari si e frumos sa aflam raspunsuri. E adevarat ca unele raspunsuri sunt atat de dureroase incat ne dorim sa nu le fi aflat vreodata. 
Cine poate spune ca le stie pe toate? Cine poate spune ca e cel mai bun, cel mai frumos, cel mai cinstit, cel mai iubitor, cel mai cel...?
Timpul impleteste destine si le destrama cu aceeasi pricepere. Cu aceeasi neasemuita ireversibila trecere. Acest prieten si dusman al tuturor. Cel de care depindem in permanenta si far' de care nu am exista.

Intrebari de pus pe ganduri.
Ascultand melodia asta simt ca opresc, pentru putin, timpul in loc. Si simt liniste. O liniste placuta.

De prin viata adunate (ciudatenii)

E ciudat cum viata ne pune in fel de fel de situatii. E ciudat cum ne da palme si ne ridica in slavi, cum ne face sa cadem in abisuri si ne incanta pe culmile gloriei. 
E ciudat cum viata te face sa speri si sa-ti pierzi increderea in tot ceea ce credeai ca mai exista cu adevarat. 
E ciudat cum viata ma face sa tresalt de bucurie topaind prin casa de una singura si sa plang pana nu mai pot avand senzatia ca sunt mai neputincioasa ca oricand.
E ciudat cum noi, tu, eu, trecem prin viata ca simpli spectatori asteptand cortina sa cada in urma actului final.
E bizar, e straniu, e de neinteles cum dansam cu viata pas cu pas intr-un dans prea putin sincronizat, facut parca dupa o coregrafie jalnica. 
Si e ciudat cum dansul asta se scurge sub ochii nostri. 
E ciudat cum visele reflecta realitatea.
E ciudat cum nimic din ceea ce numim "vis" nu se realizeaza decat cu eforturi uriase, in cel mai fericit dintre cazuri.

Si, de parca nu ar ajunge atatea lucruri ciudate, pe lumea asta nu ma simt altceva decat o ciudata, o ciudatenie a a naturii.

Viata incepe vineri

Pentru ca m-am nascut intr-o vineri. Pentru ca acest blog a luat fiinta intr-o vineri. Pentru ca astept vinerea cu nerabdare stiind ca vine weekend-ul. Pentru toate zilele minunate de vineri pe care mi-a fost dat sa le traiesc si de care m-am bucurat. Pentru toate zilele de vineri ce vor veni, gasindu-ma zambind in zorii zilei, pentru dupa-amiezile linistite de vineri si pentru fiecare seara frumoasa de vineri. Pentru ca, undeva, asa cum spunea si Ioana Parvulescu, viata incepe vineri. Si e atat de frumoasa ziua de vineri!

Curaj...

Da. Mi-am facut curaj sa scriu. De fiecare data cand voi simti nevoia. Ori de cate ori ma va incerca dorinta ascunsa de a-mi impartasi gandurile, ideile, amintirile, senzatiile, trairile. Voi asterne cuvintele cu usurinta cu care degetele-mi vor zbura pe tastatura manate de iluzii grabite sa se faca cunoscute lasand locul altora si altora...

Voi reveni, cu drag.