Introspectie

Vineri, 25.01.2013, ora 22:38
Nu stiu de ce am simtit nevoia sa datez postarea asta. Ciudat. Intotdeauna am zis ca sursa nefericirii mele e gandirea. Ganditul excesiv. Acum am convingerea ca asa e. Sufar ca un caine lasat in strada in conditii meteo vitrege. Zic ca-i inspirata comparatia avand in vedere ca si-asa nu-i tocmai placut afara. Sufar si parca-mi place, parca simt niste furnicaturi la gandul ca pot sa-mi plang de mila si sa-mi dramatizez situatia intr-o maniera dusa la extrem. Ceva e gresit cu mine, ceva e-n neregula. Cat de normal e sa reduci totul la propria-ti persoana? Cum te poate afecta gandirea asta bolnavicioasa? Va spun eu: grav! Te marcheaza in asa hal incat nu mai vezi nimic din ce e langa tine si privesti catre orizonturi pe care nu le poti cuprinde cu privirea, iti cultivi vise absurde, iti setezi tinte imposibil de atins, marchezi zona din jurul tau cu rosu (sau cu ce culoare preferi) si nu lasi pe nimeni sa intre-n cercul trasat bazandu-te pe criterii stupide, te transformi in propria victima, jucandu-te de-a "eu sunt buricul pamantului" intr-o varianta updatata. Si uiti. Uiti de ce esti aici, uiti ce trebuie sa faci, uiti cu desavarsire ce-ti doresti si continui jocul amintit. O vreme iti place, apoi incerci sa schimbi regulile jocului de teama sa nu devina plictisitor din moment ce joci de unul singur. Si culmea e ca te enervezi cand realizezi ca esti pe punctul de-a pierde partida cu tine. 
Am deviat de la ce aveam in minte, m-am pierdut in epitete metaforizate, mi se intampla mereu.
Revin cu o intrebare. Ati avut vreodata senzatia ca, in clipa prezenta, nu conteaza NIMIC? Ca puteti muri linistiti, ca se poate intampla ORICE, fara ca macar sa clipiti? Asta e senzatia mea ACUM. Nu-mi dau seama daca e de la oboseala sau de la boala asta de care sufar si care se numeste prostie, sora cu nebunia. Am fost plamadita dintr-un aluat care nu creste. Aluatul ala din care niciodata n-o sa-ti iasa cozonacul pufos. Nu incerc sa-mi analizez defectele, imi dau seama ca le am pe toate, ba s-ar putea sa-mi iasa-n plus la o socoteala mai amanuntita. Sunt atat de plina de mine, incat nu mai incape altcineva in sufletu-mi si-n inima. Si, ca o ironie, mi s-a dat o inima mare si-un suflet pe masura, mi s-a dat cat nu pot duce. Ma vad intr-o lumina atat de buna si favorabila, incat ceilalti palesc in fata-mi. Asa am ajuns sa pierd oameni dragi. Fie i-am alungat de langa mine, fie au plecat de bunavoie realizand ca e spre binele lor sa se indeparteze. Si mi-am plans in pumni de fiecare data, cu fiecare legatura pierduta, de parca mi-ar fi murit cineva drag. Asa cum poate au plans cei pe care i-am pus pe fuga fara voia lor. Viata asta facuta din extreme imi place si nu-mi place. De ce trebuie sa existe in toate opusul a ceva? De ce nu poate fi ceva si atat? 
Imi amintesc de scrierile de cand aveam doar treispe-paispe ani. Daca le-as reciti, m-as cutremura. Inca din acea perioada intrezaream viitorul in ceata, totul se rezuma la umbre, negare si intuneric. Posibil ca de atunci sa ma invart in bezna, fara sa gasesc intrerupatorul care m-ar scoate la lumina. Lumina, ce frumos suna! La cate ma duce cu gandul... 
Ori sufar de tulburare bipolara, ori am personalitate multipla, ori sunt tipul geniului sortit esecului. Cu toata modestia care ma caracterizeaza, inclin catre ultima varianta. 

Sunt curioasa ce urmeaza, ce-aduce ziua de maine, incotro ma vor purta cararile astea intortocheate, cate decizii proaste voi mai lua, cati oameni dragi voi mai pierde, cat o sa mai suspin, cand o sa ma vindec de pesimism, cum voi iesi din cercul asta stramt care ma sufoca, in ce fel o sa se termine jocul. Trebuie sa invat. Sa invat sa ma accept asa cum sunt, ca sa-i pot accepta pe ceilalti. Sa contientizez ca nu am mult timp, pana nu e prea tarziu. Sa iau lucrurile asa cum sunt. Sa gandesc mai putin, sa nu-mi complic existenta, sa nu alung oamenii. Sa zabovesc asupra lucrurilor astora suficient cat sa pot sa-mi spun cu convingere: maine e o noua zi, o s-o traiesti si-o sa te bucuri de toate rahaturile minunate pe care ti le va aduce, maine o sa inveti tot ce n-ai fost in stare sa-ntelegi vreme de mai bine de un sfert de veac.