Bilant personal

Nu e final de an, si nu stiu de ce, dar simt nevoia unui bilant personal. Ceva din mine imi spune ca trebuie sa trag linie si s-o iau de la capat, sa fac o schimbare. Probabil ca e de vina rutina in care ma afund pe zi ce trece sau faptul ca ma sperie gandul ca imbatranesc. Si n-am facut nimic. Nimic care sa merite, nimic multumitor. Nu-mi pot striga in gura mare bucuriile, cum nu-mi pot striga nici tristetile. Prefer sa le consum atunci cand sunt singura, cu mine. Asta se intampla acum, m-am nimerit singura intr-o seara racoroasa de vineri, in luna lui mai. Si simt o durere acuta ce-mi ravaseste sufletul indelung chinuit. Asa se face ca am inceput sa scriu despre ceea ce ma macina, vesnica asta dezamagire. Ce am facut pana acum? Am ras, am plans, am iubit, am inselat, am mintit, am ajutat, m-am rusinat, am tratat cu indiferenta, am fost politicoasa, am renuntat, am mers mai departe, m-am enervat, am lasat de la mine, am fost calma, am uitat, am tinut minte. Am facut din toate cate putin, insa am uitat sa traiesc. Si-mi tot spun ca va veni si ziua aia, de parca mai am putere sa ma mint singura. Am impresia ca se va schimba cu totul viata mea, in momentul in care va aparea EL. Pe naiba. O sa apara si-o sa dispara, la fel de repede, si-o sa ma lase cu inima zdrobita si cu visele calcate in picioare. O sa le-adun de pe jos, crezand ca cioburile pot fi lipite, reintregind astfel ce-a fost odata o inima, un vis. Nonsensuri. Cu fiecare tel atins, se pierde iluzia fericirii, lasand locul alteia. Asa ajungem sa fim sclavii unei notiuni abtracte, supusii unui sentiment similar furnicaturilor din stomac. Da, zic furnicaturi si nu fluturi. Fluturii traiesc doar o zi, furnicaturile tin cat vrei tu sa tina. Mi se pare ca alerg dupa umbre, obosesc, iau o pauza, si m-apuca din nou dorul de alergatura si tot asa. Nu-s fericita, indiferent ce-as face, iar daca sunt, e pentru o scurta perioada de timp. A naibii fericire, e ca un job part-time. Abia ai timp sa te familiarizezi cu ea, ca s-a si terminat. N-ai timp sa te plictisesti de fericire. In asta o fi constand secretul? Stiu doar ca sursa nefericirii mele e incerta. Niste framantari sufletesti care mi se perinda prin cele mai ascunse unghere, cand nici nu m-astept, adica des. Nu le stiu provenienta, nu-mi lipseste nimic, cum nici nu-mi prisoseste. Imi petrec zilele in agonia asta, care ma indeparteaza tot mai mult de imaginea a ceea ce doream sa fiu, sa ajung. 
http://www.youtube.com/watch?v=tJgD009pP7Y