Vis. Sau visare, nu stiu sigur.

Te-am visat. In doua nopti la rand. Mi-ai aparut in vis spre dimineata si m-ai sarutat patimas, iar eu ti-am raspuns. Eram acolo, uniti intr-un sarut, nu ne-am mai fi dezlipit buzele. Parea ca asteptasem de-o vesnicie sarutul ala sau cel putin asa era pentru mine. Apoi m-am trezit. Manioasa, realizand ca n-a fost decat un vis, am incercat sa adorm la loc, sperand sa te-aduc din nou in reverie, macar pentru putin timp. N-am mai putut atipi, asa ca m-am ridicat in capul oaselor, mi-am intiparit imaginea sarutului in minte, mi-am pus un zambet tamp si l-am purtat toata ziua. M-am pomenit zicandu-mi, in sinea mea: "ce bine-ar fi sa stiu ca si tu te gandesti la mine, fie si o fractiune de secunda pe zi, mi-ar fi de-ajuns!" sau "oare si eu iti apar in vis asa cum imi apari tu, facandu-mi diminetile mai frumoase?". Mi-am dat seama ca inca n-am iesit din starea de visare si asta m-a intristat. Daca te-as fi putut atinge, de ti-as fi putut vorbi...dar ma simteam atat de departe, atat de neputincioasa. 
Acum ceva vreme, ma gandeam la tine in timp ce citeam o carte in autobuz, si-n timpul acela am primit un sms. Era de la tine. Am inceput sa zambesc la gandul ca ar putea exista telepatie. Poate ca era doar chimia aceea intre noi. Cert e ca am uitat de carte, de autobuz, de toate. Fericirea ca te-ai gandit la mine in acelasi timp, ma umplea. Nici nu mai conta ce scria in acel mesaj. 
Vorbeam de departare, insa pana si facebook-ul pare sa-mi faca in ciuda, aducandu-te mai aproape in fiecare zi, punandu-te primul in lista de prieteni pe chat atunci cand esti online. Parca mi-ar spune: "scrie-i, nu fi fraiera, ce mai astepti?". Tu nu-mi scrii, insa de multe ori ma mananca degetele sa-ti tastez ceva pueril si-apoi sa-mi para rau: "ah, ce prostie, n-ar fi trebuit s-o fac!". 
E trecut de miezul noptii, in curand o sa merg la culcare si ma-ntreb daca am sa te visez iarasi. Sau cel putin asa sper...
 
Strasnic sarut. Pacat ca e doar reverie, numai in imaginatia mea. 
Noapte buna!

Bilant personal

Nu e final de an, si nu stiu de ce, dar simt nevoia unui bilant personal. Ceva din mine imi spune ca trebuie sa trag linie si s-o iau de la capat, sa fac o schimbare. Probabil ca e de vina rutina in care ma afund pe zi ce trece sau faptul ca ma sperie gandul ca imbatranesc. Si n-am facut nimic. Nimic care sa merite, nimic multumitor. Nu-mi pot striga in gura mare bucuriile, cum nu-mi pot striga nici tristetile. Prefer sa le consum atunci cand sunt singura, cu mine. Asta se intampla acum, m-am nimerit singura intr-o seara racoroasa de vineri, in luna lui mai. Si simt o durere acuta ce-mi ravaseste sufletul indelung chinuit. Asa se face ca am inceput sa scriu despre ceea ce ma macina, vesnica asta dezamagire. Ce am facut pana acum? Am ras, am plans, am iubit, am inselat, am mintit, am ajutat, m-am rusinat, am tratat cu indiferenta, am fost politicoasa, am renuntat, am mers mai departe, m-am enervat, am lasat de la mine, am fost calma, am uitat, am tinut minte. Am facut din toate cate putin, insa am uitat sa traiesc. Si-mi tot spun ca va veni si ziua aia, de parca mai am putere sa ma mint singura. Am impresia ca se va schimba cu totul viata mea, in momentul in care va aparea EL. Pe naiba. O sa apara si-o sa dispara, la fel de repede, si-o sa ma lase cu inima zdrobita si cu visele calcate in picioare. O sa le-adun de pe jos, crezand ca cioburile pot fi lipite, reintregind astfel ce-a fost odata o inima, un vis. Nonsensuri. Cu fiecare tel atins, se pierde iluzia fericirii, lasand locul alteia. Asa ajungem sa fim sclavii unei notiuni abtracte, supusii unui sentiment similar furnicaturilor din stomac. Da, zic furnicaturi si nu fluturi. Fluturii traiesc doar o zi, furnicaturile tin cat vrei tu sa tina. Mi se pare ca alerg dupa umbre, obosesc, iau o pauza, si m-apuca din nou dorul de alergatura si tot asa. Nu-s fericita, indiferent ce-as face, iar daca sunt, e pentru o scurta perioada de timp. A naibii fericire, e ca un job part-time. Abia ai timp sa te familiarizezi cu ea, ca s-a si terminat. N-ai timp sa te plictisesti de fericire. In asta o fi constand secretul? Stiu doar ca sursa nefericirii mele e incerta. Niste framantari sufletesti care mi se perinda prin cele mai ascunse unghere, cand nici nu m-astept, adica des. Nu le stiu provenienta, nu-mi lipseste nimic, cum nici nu-mi prisoseste. Imi petrec zilele in agonia asta, care ma indeparteaza tot mai mult de imaginea a ceea ce doream sa fiu, sa ajung. 
http://www.youtube.com/watch?v=tJgD009pP7Y 

Introspectie

Vineri, 25.01.2013, ora 22:38
Nu stiu de ce am simtit nevoia sa datez postarea asta. Ciudat. Intotdeauna am zis ca sursa nefericirii mele e gandirea. Ganditul excesiv. Acum am convingerea ca asa e. Sufar ca un caine lasat in strada in conditii meteo vitrege. Zic ca-i inspirata comparatia avand in vedere ca si-asa nu-i tocmai placut afara. Sufar si parca-mi place, parca simt niste furnicaturi la gandul ca pot sa-mi plang de mila si sa-mi dramatizez situatia intr-o maniera dusa la extrem. Ceva e gresit cu mine, ceva e-n neregula. Cat de normal e sa reduci totul la propria-ti persoana? Cum te poate afecta gandirea asta bolnavicioasa? Va spun eu: grav! Te marcheaza in asa hal incat nu mai vezi nimic din ce e langa tine si privesti catre orizonturi pe care nu le poti cuprinde cu privirea, iti cultivi vise absurde, iti setezi tinte imposibil de atins, marchezi zona din jurul tau cu rosu (sau cu ce culoare preferi) si nu lasi pe nimeni sa intre-n cercul trasat bazandu-te pe criterii stupide, te transformi in propria victima, jucandu-te de-a "eu sunt buricul pamantului" intr-o varianta updatata. Si uiti. Uiti de ce esti aici, uiti ce trebuie sa faci, uiti cu desavarsire ce-ti doresti si continui jocul amintit. O vreme iti place, apoi incerci sa schimbi regulile jocului de teama sa nu devina plictisitor din moment ce joci de unul singur. Si culmea e ca te enervezi cand realizezi ca esti pe punctul de-a pierde partida cu tine. 
Am deviat de la ce aveam in minte, m-am pierdut in epitete metaforizate, mi se intampla mereu.
Revin cu o intrebare. Ati avut vreodata senzatia ca, in clipa prezenta, nu conteaza NIMIC? Ca puteti muri linistiti, ca se poate intampla ORICE, fara ca macar sa clipiti? Asta e senzatia mea ACUM. Nu-mi dau seama daca e de la oboseala sau de la boala asta de care sufar si care se numeste prostie, sora cu nebunia. Am fost plamadita dintr-un aluat care nu creste. Aluatul ala din care niciodata n-o sa-ti iasa cozonacul pufos. Nu incerc sa-mi analizez defectele, imi dau seama ca le am pe toate, ba s-ar putea sa-mi iasa-n plus la o socoteala mai amanuntita. Sunt atat de plina de mine, incat nu mai incape altcineva in sufletu-mi si-n inima. Si, ca o ironie, mi s-a dat o inima mare si-un suflet pe masura, mi s-a dat cat nu pot duce. Ma vad intr-o lumina atat de buna si favorabila, incat ceilalti palesc in fata-mi. Asa am ajuns sa pierd oameni dragi. Fie i-am alungat de langa mine, fie au plecat de bunavoie realizand ca e spre binele lor sa se indeparteze. Si mi-am plans in pumni de fiecare data, cu fiecare legatura pierduta, de parca mi-ar fi murit cineva drag. Asa cum poate au plans cei pe care i-am pus pe fuga fara voia lor. Viata asta facuta din extreme imi place si nu-mi place. De ce trebuie sa existe in toate opusul a ceva? De ce nu poate fi ceva si atat? 
Imi amintesc de scrierile de cand aveam doar treispe-paispe ani. Daca le-as reciti, m-as cutremura. Inca din acea perioada intrezaream viitorul in ceata, totul se rezuma la umbre, negare si intuneric. Posibil ca de atunci sa ma invart in bezna, fara sa gasesc intrerupatorul care m-ar scoate la lumina. Lumina, ce frumos suna! La cate ma duce cu gandul... 
Ori sufar de tulburare bipolara, ori am personalitate multipla, ori sunt tipul geniului sortit esecului. Cu toata modestia care ma caracterizeaza, inclin catre ultima varianta. 

Sunt curioasa ce urmeaza, ce-aduce ziua de maine, incotro ma vor purta cararile astea intortocheate, cate decizii proaste voi mai lua, cati oameni dragi voi mai pierde, cat o sa mai suspin, cand o sa ma vindec de pesimism, cum voi iesi din cercul asta stramt care ma sufoca, in ce fel o sa se termine jocul. Trebuie sa invat. Sa invat sa ma accept asa cum sunt, ca sa-i pot accepta pe ceilalti. Sa contientizez ca nu am mult timp, pana nu e prea tarziu. Sa iau lucrurile asa cum sunt. Sa gandesc mai putin, sa nu-mi complic existenta, sa nu alung oamenii. Sa zabovesc asupra lucrurilor astora suficient cat sa pot sa-mi spun cu convingere: maine e o noua zi, o s-o traiesti si-o sa te bucuri de toate rahaturile minunate pe care ti le va aduce, maine o sa inveti tot ce n-ai fost in stare sa-ntelegi vreme de mai bine de un sfert de veac.